Nu intenţionez să schimb o mentalitate, aş fi cu adevărat utopic, dar din toată inima doresc să vă respectaţi unii pe alţii si să vă întindeţi cu sportivitate mâna.
Cu mulţi ani în urmă Agenţia Naţională Sanitară Veterinară Bucureşti m-a delegat să o reprezint în Argentina pentru acreditarea unor unităţi de industrie alimentară, abatoare şi antrepozite frigorifice în vederea importului de carne de bovină. Ţara de la poalele Anzilor este recunoscută ca fiind o mare producătoare de carne de bovină, de bună calitate. Mă aflam în aeroportul Amsterdam împreună cu directorul general al societăţii FACOSLaL Suceava, aşteptând să ne îmbarcăm într-un Boeing, proprietatea firmei olandeze KLM pentru a călători la Buenos Aires, capitala îndepărtatei Argentina.
Avionul spre care ne îndreptăm este un adevărat gigant al văzduhului, capabil să transporte 400 de pasageri. Şiruri interminabile de călători se perindă la urcare, aidoma intrării într-o sală de spectacol. Justificat mă întreb, oare unde încap atâţia oameni ?
Este ora 1900. Motoarele turate scot un geamăt prelung. Aeronava greoaie se desprinde încet, încet de pista betonată, înălţându-se deasupra apelor reci ale Mării Nordului. În traseul nostru survolăm coasta de vest a Franţei şi Spaniei, depăşim ţinuturile nord-vestice ale continentului African şi apoi ne adâncim în imensitatea Oceanului Atlantic, o statură imperială, un adevărat monarh al planetei, creaţie ce continuă la nesfârşit…

Orele par lungi, extrem de obositoare, atunci când pluteşti deasupra oceanului. Pe nesimţite, mantia nopţii învăluie tăcută atmosfera încăperii. Zgomotul monoton, uniform produce un efect hipnotic pasagerilor. Majoritatea sunt somnolenţi, unii dorm liniştit. Din când în când, lumina obscură din încăperea avionului este fulgerată de ecranele televizoarelor care indică direcţia şi coordonatele de zbor. Plictisit, cu ochii lipiţi de fereastră, caut în negura nopţii un reper, un indiciu cât de mic, ceva care să-mi ofere certitudinea mişcării în spaţiu. Totul pare încremenit. Trăiesc senzaţia priveliştii dintr-un planetariu. Sunt suspendat, undeva printre stele, adevărate cristale, într-un infinit celest, atât de albastru şi rece. Sub noi se aşterne un hău incomensurabil, iar în acest abis de cleştar, neliniştile Oceanului Atlantic domină împărăţia nevăzută. În suflet trăiesc un sentiment de covârşitoare singurătate. Sunt atât de vulnerabil, un grăunte microscopic de polen aflat în bătaia vânturilor. Îmi revin în minte cuvintele lui Jean Paul Sartre, părintele existenţialismului francez: „în împărăţia strălucitoare a valorilor, suntem singuri, necruţători de singuri…”. Mă întreb, oare ce-i viaţa? Scânteia efemeră izvorâtă dintr-un blitz fotografic, în noaptea întunecată a eternităţii.

Au trecut 9 ore de când plutim deasupra întinderilor oceanului. Pe ecranul televizoarelor, apar în sfârşit înscrise localităţile Cayenne, Natal, Recife, Salvador, … Am ajuns deasupra ţărmurilor continentului Americii de Sud. Raze irizante de lumină se strecoară timid prin ferestrele aeronavei. Zorii dimineţii. La răsărit o privelişte fascinantă, ireproductibilă. În acuarela orizontului se dezmiardă toate curcubeele lumii şi ele se topesc în unul singur. Este mirific, peisajul devine ireal, venit de undeva din perenitatea timpului.
Monitoarele televizoarelor indică altitudinea de 11.000 de metri şi cu litere majuscule, ţinutul „Belo Horizonte”.
Neliniştile, emoţiile, înfricoşarea trăită în taina lungă a nopţii încep să mă părăsească.. Încrederea, bucuria vieţii, pătrund în mine, în fiecare fibră, în fiecare celulă a corpului.
Aeronava noastră survolează acum ţinuturi braziliene. În dreapta rămâne impenetrabilul Matto Groso, plămânul verde al planetei, iar noi zburăm spre Sao Paolo, al doilea oraş ca mărime în Brazilia, după capitala Rio de Janeiro. Aterizăm pe aeroportul Sao Paolo, pentru completarea rezervelor de carburanţi, urmând ca imediat să continuăm zborul.

Surpriză însă, după câteva minute, membrii echipajului însoţiţi de mecanicii din aeroport, se urcă pe aripi, verifică motoarele, gesticulează. Un du-te vino în jurul avionului. Comandantul echipajului comunică, deficienţe majore fac imposibilă continuarea zborului la Buenos Aires. Coborâm neliniştiţi în aeroport. După cca. 5 ore, suntem preluaţi de firma braziliană de transport „Jarig” care pune la dispoziţie tot un avion Boeing.

A sosit momentul decolării, luăm altitudine 11.000 de metri şi ne îndreptăm spre Buenos Aires. Peste 3 ore vom ajunge în capitala Argentinei. În dreapta se creionează relieful muntos al Anzilor Nordici, iar în stânga, eternul, familiarul deja Ocean Atlantic. Plutirea lină a aeronavei, cu care ne obişnuisem, începe să fie marcată de trepidaţii, la început neînsemnate. Stewardesele, disciplinate împing măsuţe pe rotile, oferindu-ne cina. Afişează un zâmbet protocolar. La scurt timp însă în plutirea aeronavei intervine ceva… Amplitudinea trepidaţiilor creşte dramatic. Ne aflăm deasupra ţinuturilor Uruguaiului. Colosul aerian începe să scrâşnească din articulaţiile sale, urmează un zgomot asemănător unui trosnet, vaccilare şi prăbuşire …
Starea noastră de spirit este greu de descris. Mesele cu cina se rostogolesc pe podea. Stewardesele cad peste ele, unele pe scaunele pasagerilor. Panicaţi, căutăm cu febrilitate centurile de siguranţă. Suntem incapabili să realizăm ce se petrece. În acele fatidice momente m-a fulgerat imaginea familiei şi regretul că nu voi putea fi recuperat din aceste atât de îndepărtate locuri.
Desigur, a fost o reflecţie naturală, atavică.

Tensiunea pasagerilor din aeronava pierdută în „jocul întâmplării” cunoaşte cote paroxistice.
Dar, ca întotdeauna şi dea bunul Dumnezeu să existe mereu un „dar”, ne trezim la un moment dat într-o linişte inimaginabil de profundă. Continuăm să fim. Existăm. Boeingul şi-a revenit pe linia de plutire. Observ indicatorul de altitudine, 8.500 metri. În căderea noastră am pierdut peste 2.000 de metri. Stewardesele îngrijorate ridică măsuţele, culeg tacâmurile împrăştiate pe jos şi se retrag grăbite, jenate pe uşa din spaţiul de serviciu. Ideea cinei a fost abandonată. Majoritatea pasagerilor trăia o acută senzaţie de vomă. Nimeni nu mai îndrăznea să-şi părăsească scaunul. Încet, încet sufletul se umple de speranţă… … Ce dulce este speranţa, o candelă care luminează veşnic sub colbul trecerii anilor, destinul fiecăruia …
Palizi, obosiţi, unii răniţi, aterizăm după aceste ore de coşmar pe aeroportul din Buenos Aires. Prima rugăminte adresată ghidului a fost aceea de a-mi oferi posibilitatea procurării unui obiect de cult. De la un aşezământ religios am primit o statuetă metalică cu imaginea lui Isus Hristos, răstignit. Nu m-am despărţit de ea, purtând-o în buzunarul de la piept până la reîntoarcerea acasă.

Însoţit de medicii veterinari de la SENASA, organismul veterinar naţional argentinian similar cu Agenţia Naţională Sanitară Veterinară de la Bucureşti, am vizitat numeroase unităţi de referinţă ale industriei alimentare din Argentina. În ziua liberă de duminică, mi-am propus o vizită la piaţa de păsări şi animale mici din imensa capitală Buenos Aires. Împreună cu directorul SC FACOS SA luăm un taxi şi în jurul orei 9 dimineaţa ajungem în vecinătatea pieţei. Suntem uimiţi, impresionaţi de marea diversitate a speciilor, păsări exotice cu un colorit viu, maimuţe, reptile, etc. Într-un colţ al pieţei zăresc boxele cu porumbei călători. În lipsa translatorului de limbă spaniolă, conversaţia la început cu crescătorii decurge anevoios. Mă interesa originea porumbeilor, zboruri efectuate? Un crescător pronunţă mai multe nume, probabil de columbofili argentinieni. Nu le cunosc, apoi desluşesc Bricoux, Stichelbaut, Ianssen. Încet, încet conversaţia noastră se însufleţeşte, limbajul porumbarilor este cu adevărat universal. Parcă ar fi vechiul Esperando de prin anii 1955 – 1960. Porumbeii din boxe etalau impresia generală a unor păsări clădite pentru zborurile lungi având o talie mijlocie spre mică. Privesc cu mare interes un porumbel gut închis. Pasărea este vizibil marcată de dificultăţile întâmpinate în zborurile lungi. Cer permisiunea să îl examinez. Constat că îi lipseşte o porţiune din mandibulă, la palpare descopăr o fractură a osului stern. Musculatura pectoralilor este însă plină, elastică, îmbrăcând bine carena sternală, fără urmă de „bagaj depăşit”, oase pubiene ferme, proporţionale cu geometria sternului, sudate corect. Penajul corpului relativ uscat fără să fie pudrat, adecvat ţinuturilor aride, secetoase în care zboară pasărea. Aripile sunt suple, energice, cu penajul bine ventilat, braţul puternic, musculos, fără a fi însă greoi. Tija remigelor primare este subţire, penele sunt flexibile şi de lungime mijlocie. Cu adevărat impresionantă era fizionomia feţei şi a ochilor. Ele exprimau fermitatea unui caracter puternic, cu un temperament plin de ambiţie. Ochii porumbelului îţi răscoleau acel fior al inimii pornit nu din auricole sau ventricole, el vibra din fiecare celulă. Uşor exoftalmici, inteligenţi, limpezi şi adânci asemenea cupolei cereşti privită într-o noapte senină de iarnă, pupila mică, irisul bine pigmentat. Interlocutorul meu de la Suceava, mă întreabă nelămurit de ce privesc cu atâta insistenţă ochii, ce văd în ei? Îmi amintesc că i-am răspuns: În ei văd preria întinderilor nesfârşite ale Argentinei, aici văd profilul munţilor Anzi. Proprietarul porumbelului mi-a explicat că are un zbor de la 1600 km distanţă şi a revenit după 5 zile seara. Sincer, mi-a plăcut mult exemplarul, imperfecţiunile se datorau accidentelor din timpul zborurilor şi nu particularităţilor morfologice. Performanţa acestuia este posibilă dacă ne gândim la imensitatea şi relieful ţinuturilor argentiniene. Din nordul ţării, de la graniţa cu Bolivia sau Paraguay şi până la extremitatea sudică, la podişul stâncos al Patagoniei şi Tierra Fuego (Ţara de Foc) sunt peste 5000 km. Exceptând lanţul muntos al Anzilor Cordilieri, situaţi în partea de vest a ţării, care delimitează graniţa cu Chile, teritoriul Argentinei este format din câmpie şi podişuri stâncoase. Bineînţeles, am apreciat performanţa porumbelului argentinian. În anii destul de numeroşi ai activităţii mele columbofile am participat la organizarea zborurilor de la distanţe de maraton. Nu pot să le uit pe cele de la Teplice, Praga, Brno – Cehoslovacia, Sopron, Gyor – Ungaria, Krasnodon, Harkov, Pecensky, Seredina Buda – Ucraina, Moscova – Rusia şi desigur zecile de lansări din Polonia în care excelau etapele lungi de la Gdnya şi Gdansk. Pot afirma că împreună cu dr. Uşurelu Romeo, Mirwald Mircea, ing. Beguni Gh., Lucaci Ioan, prof. Hulubaş Liviu şi Boca Aurel, Ciornei Manole şi mulţi alţi columbofili, unii dintre ei au trecut la „viaţa de dincolo” suntem pionierii binecunoscutului culoar de zbor de la Gdansk. Mai mult, pasiunea pentru maraton i-a determinat pe columbofilii de la Rădăuţi să completeze acest prestigios palmares cu o nouă dimensiune, organizând concursul de la Berlin – Germania. Ne mândrim că în genotecile noastre există porumbei care şi-au fluturat aripile deasupra mai multor capitale din Europa Centrală şi de Est. În decursul anilor fiecare etapă şi-a avut povestea ei, fascinaţia, eroii ei, martirii ei, dar mai presus de orice satisfacţia incomensurabilă a sosirii porumbeilor, momentul inegalabil înmiresmat al bucuriei sufletului.

Reîntoarcerea de la Buenos Aires la Bucureşti a fost lipsită de neprevăzut. Cineva m-a atenţionat că statueta reprezintă o lucrare catolică. Pentru mine Divinitatea înseamnă „Unicitate”.
Un titan al gândirii, filozoful german Hegel, cel mai profund dialectician al tuturor vremurilor, cu două secole în urmă afirma: „Dumnezeu este unic, el este Spiritul Universal, baza tuturor fenomenelor din natură şi societate”.
Obiectul de cult, statueta de la Buenos Aires, aşezată acum sus pe biblioteca din sufragerie, veghează la sănătatea, liniştea şi ambianţa căminului meu.

La sfârşitul lunii ianuarie 2009 o informaţie terifiantă a ocupat paginile ziarelor şi programelor de ştiri. Cursa aeriană de la Rio de Janeiro – Brazilia la Londra – Anglia, un Boeing 737 cu 170 de pasageri s-a prăbuşit în apele oceanului Atlantic. Nu există supravieţuitori şi nu se cunosc cauzele cumplitului accident. După două săptămâni de căutări s-au recuperat din apele reci ale oceanului doar 50 de victime. Este greu să zugrăvesc starea mea de spirit. Conştientizam dramatismul imaginilor prin care au trecut acei nefericiţi pasageri condamnaţi de către destinul implacabil. Accidentul aviatic nici până astăzi nu a fost elucidat.
Nu după multe zile, prin luna februarie sau martie 2009, eram invitat la un eveniment fericit în viaţa familiei unor prieteni, botezul nepoţelului. Bucurie, multă veselie, urări de „La mulţi ani” … La un moment dat am simţit nevoia imperioasă ca să mă desprind câteva minute din veselul anturaj. M-am izolat pe terasa casei. Gândurile mele se învălmăşeau. Trăim o existenţă tragică în tenebrele unei vieţi ilogice şi anormale clădită însă pe o logică normalitate.
Nimic nu este întâmplător. Destinul în substanţa sa are două componente care coexistă într-o logică perfectă, fatalitatea şi implicit moartea iar cealaltă este nobila lucrare a naşterii şi perpetuării viaţii. Cu patru secole în urmă filozoful Giordano Bruno scria: „naşterea înseamnă moarte, moartea o nouă naştere, iubirea înseamnă ură, iar ura în definitiv iubire”.

Zilele trecute într-o alocuţiune ecleziastică la biserica Sf. Nicolae din Suceava, preotul Mihordea spunea: „cea mai mare tragedie nu este moartea, ci uitarea”. Cât adevăr îmbracă această reflecţie de o inexprimabilă profunzime. Vă reproduc o maximă latină: „Memento mori”! – gândeşte-te că eşti muritor. Semantica ei ne îndeamnă la decenţă, atâta timp cât existăm şi aceasta este adevărata măsură în calea blestemului uitării.
Medicul austriac Konrad Lorenz, laureat al Premiului Nobel pentru studiile sale privind comportamentul animalelor, în lucrarea „Agresivitatea, istoria naturală a răului”, concluzionează cel care cunoaşte cu adevărat animalele este capabil să cuprindă caracterul unic al omului. Noi columbofilii suntem capabili să înţelegem şi să educăm un complex biomecanism, un computer de orientare în spaţiu, porumbelul călător, de aceea trebuie să demonstrăm că merităm această binecuvântare, un adevărat prieten de viaţă.

Mea culpa, pentru divagaţiile poate pe alocuri cam filozofice. Încerc să vă conving de inutilitatea aversiunilor manifestate cu mare intensitate şi fervoare în ultimul timp în columbofilia română. Desigur spiritul columbofil trebuie să conţină elemente profilactice în respectarea Statutului, a Regulamentului tehnic sportiv şi volens nolens trebuie aplicate măsuri coercitive la cei care încalcă normele de colectivitate. Să prevenim atitudinile ce umbresc nobleţea îndeletnicirii noastre. Avem însă modelul practicilor columbofile din Europa Centrală şi de Vest , cu concursuri comune care adună la startul întrecerilor un număr mare de porumbei şi de membri. Sportivitatea, dinamica concursurilor asigură cromatica, culoarea peisajului columbofil, măsura reuşitelor fiind valoarea performanţelor porumbeilor.

Dragii mei şi pentru că tot v-am reţinut cu rândurile mele, nu pot să nu vă împărtăşesc o mare surpriză trăită recent. Este dimineaţa zilei de 1 Mai, sosesc la voliera aflată în curtea casei părinteşti de la Burdujeni pentru a hrăni porumbeii. Pe sputnic văd un porumbel cu senzor la picior. Observ că este ostenit, astenic. Mă apropii de el, sunt surprins de faptul că nu zboară. Îl recunosc, este campionul din anul 2009 al zburătorilor volierei mele în concursurile din localităţile poloneze Preszmyl, Losice şi Suwalki. La etapa de Paslek (870 km), zbor catastrofă, a dispărut. L-am aşteptat cu nerăbdare zile şi luni, porumbelul demonstrase talent şi multă voinţă.
Înlemnesc, mă simt fulgerat. Orbita globului ocular drept este uscată, ochiul lipseşte. Pleoapa interioară acoperă cavitatea globului ocular cicatrizat. Consternat caut un scaun pe care să mă aşez. Sunt singur, nu am pe nimeni în jur căruia să-i împărtăşesc tulburarea produsă de revenirea cu adevărat miraculoasă a porumbelului. Este incredibil cum rănit, fără un ochi, după aproape un an a găsit puterea să ajungă la cuibuşorul lui din volieră. Emoţiile puternice, bucuria, mă copleşesc. Faţa îmi este inundată de lacrimi. Cu palmele tremurânde ridic uşor celesta făptură şi o lipesc de obrajii umezi. Silabisesc cuvinte izvorâte de undeva din adâncul inimii, dragul meu…, raza mea de soare…bine ai venit acasă.

Acum când pelerinajul vieţii mele a ajuns la ultimul deceniu, bineînţeles dacă „Domnul în gratitudinea Sa mai îngăduie” mă întreb oare sunt vrednic să-i mulţumesc?
El mi-a împlinit viaţa, aşezându-mi în calea paşilor, porumbeii călători, mirifice şi unice făpturi, adevărate monumente de înţelepciune.

O posibila schema de hranire:

•30-40% mazare;
•15-20% porumb;
•15-20% floarea-soarelui;
•5-10% grau;
•5% seminte mici – rapita, mei, in, orez;
•1% arahide ( 1-3 pe pasare pe zi).
Exercitiile zilnice sunt necesare, este bine de stiu sa nu se abuzeze de acest lucru, pasarile ar trebui zburate maxim 1,5 h pe zi, pentru a se evita suprasolicitarea si pierderea interesului pentru zbor ( plictiseala).

Lansarile servesc la educarea pasarilor si la dezvoltarea formei fizice, dar facute in exces, le pot distruge forma competitionala.

Atentie!
Nu administrati otetul de mere zilnic pe o durata lunga de timp, pentru ca slabeste imima.

Creşterea porumbeilor constă în creşterea şi înmulţirea lor în rasă curată, lansarea lor la distanţă în scopul de a concura, creşterea lor în forme şi culori diferite, pentru a se prezenta la expoziţii naţionale şi internaţionale.

Porumbeii trăiesc în ambianţa omului şi se caracterizează în funcţie de categoria lor în:

- porumbeii de turn – sunt primii descendenţi ai porumbelului de stâncă, se află în podurile clădirilor vechi sau în locuri ascunse, apar în stoluri, trăiesc şi se reproduc pe baza resturilor alimentare.

- porumbeii de casă – genotipic nu se deosebesc de primii, dar din punct de vedere fenotipic copiază din înfăţişarea altor rase.

- porumbeii de sport au capacitate de zbor diferită în funcţie de tip şi rasă, iar în creşterea lor cele mai importante criterii sunt capacitatea de zbor şi capacitatea de rezistenţă la zbor. În această categorie sunt incluse rasele de rotitori şi jucători de înălţime, de durată, căzători etc.(porumbelul voiajor)

- porumbeii de agrement, de ornament sau de decor – se încadrează toate rasele după aspectul exterior: constituţie, culoare, desen şi frumusetea formei corpului, culoarea sau desenul penajului. Sunt crescuţi din conside-rente recreative pentru plăcerea crescătorului

- porumbeii de utilitate, de producţie se împart în două grupe:

- crescuţi liberi cu hrană procurată din natură, având caracteristici deosebite: capacitate de zbor, văz, orientare, antrenament, rezistenţă; capacitate de procurare a hranei, de a se reproduce şi a-şi creşte puii (porumbeii de câmp).

- crescuţi în captivitate, care necesită hrănirea, aceştia nefiind zburători performanţi. Au fost create rase specializate, exclusiv pentru producţia de carne, iar creşterea lor este fie în rasă curată, fie prin hibridare şi au greutate ideală, forme perfecte, piept, pulpă foarte bine dezvoltate, prolificitate şi capacitate de a creşte puii (Uriaşul de Salonta, Marele de Calafat, Moţatul de Ploieşti, Giant Hommer, King, Texan, Carneau).

România se poate mândri, deoarece din cele peste 800 de rase de porumbei standardizate, existente pe mapamond, un numar de 60 sunt rase româneşti (53 de rase de zbor, din care 31 rase de jucători şi 22 rase de rotitori; 3 rase de ornament şi 4 rase de carne).

Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin Agenţia Naţională pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie “Prof.Dr.G.K.Constantinescu” atestă existenţa şi funcţionarea Asociaţiei Cluburilor Columbofile de Agrement şi Sport din România, constituită din 11 asociaţii fondatoare şi Uniunea Generală a Crescătorilor de Porumbei, Păsări şi Animale Mici din România; acestea înregistrează şi ţin evidenţa exemplarelor de porumbei româneşti de pe teritoriul României, fiind abilitate să elibereze atestate de origine (pedigree) în conformitate cu normele interne şi internaţionale, sub controlul direct al U.A.R.Z-urilor judeţene. Astăzi în creşterea porumbeilor există o tendinţă de specializare în sensul că se urmăreşte un singur scop: frumuseţe, agrement, sport, economic. Rezultate bune în creşterea porumbeilor se obţin numai dacă aceste rase sunt crescute, întreţinute, reproduse şi selecţionate în condiţii corespunzătoare.

Prin renunţarea la selecţia naturală practicată exclusiv după caracterele de exterior, acordând prioritate zborului, vom putea reda înălţimilor şi acele rase de zbor, care îşi petrec tot timpul în volieră.