Readucem in atentia dumneavoastra, povestea inceputului relatata de D-l Paul Costiniuc mai acum ceva vreme si o incadram in aceasta categorie narativa:
Ma numesc Paul Costiniuc, data nasterii – 27.06.1948
Inginer militar pana in 1998 cand m-am pensionat.
Intodeauna mi-au placut animalele, dar am locuit la oras si nu mi-am permis decat pesti de acvariu.
Am considerat ca a tine un animal la bloc chiar de talie mica este un chin pentru el si o dovada de egoism din partea mea.
Nu voiam sa chinui o vietate pentru propria placere.

Deci mi-au placut animalele, nu m-au interesat pasarile pe care le consideram proaste si dezagreabile mai ales din cauza incontinentei lor cloacale.
Dupa iesirea la pensie am decis sa nu mai incomodez pe cei din activitate aglomerand traficul sau mijloacele de transport in comun, asa ca impreuna cu sotia, ne-am cumparat o casuta in comuna Saulia, jud. Mures.
Acum altele erau posibilitatile, mi-am procurat caine, pisici, am incercat sa cresc chiar si arici.
Fiind de profesie tehnica mi-am incropit un mic atelier intr-o fosta magazie unde mai surubaiam cate ceva.
La un timp am observat o pereche de randunele care frecventau atelierul meu ce statea pe timp frumos cu usa deschisa.
Isi construiau cuib pe una din grinzile din tavan.
Am incercat sa le deranjez cat mai putin si sa le observ cat mai mult.
Am ramas fascinat si uimit de priceperea si daruirea cu care si-au construit cuibul au clocit si au ingrijit puii.
Cel mai mult m-a impresionat grija cu care a hranit un pui mic, golas si slab care parea sortit pieirii.
Nu l-a lasat in plata Domnului, l-a pus pe picioare.
Le-am indragit foarte mult si as fi vrut sa nu ma mai despart de ele.
Sunt pasari migratoare si se hranesc din zbor cu insecte.
Intr-una din seri m-am pomenit ca urmaresc la TV un program “Razboiul Porumbeilor” era despre contributia porumbeilor voiajori la comunicatiile din timpul razboiului.
Am ramas impresionat de ce erau in stare aceste delicate si sensibile vietati. Conexiunea era gata, nu se pot creste randunele, dar se pot creste porumbei.
Nu am indraznit sa-i destanui sotiei, dar gandul acesta a inceput sa ma framante aproape continuu si sa-mi provoace chiar insomnii.
Pana la urma i-am marturisit chinul meu si hotararea de a creste porumbei voiajori care sunt niste pasari destepte, atasate, uimitoare.
A dat dovada de intelegere si a fost de acord.
Atat mi-a trebuit, aceasta problema a capatat prioritatea numarul 1.
Am reamenajat un cotet de pasari si am inceput sa caut cu nerabdare si infrigurare pe internet, pana am gasit un columbofil din judet ce s-a dovedit a fi un baiat de toata isprava si gata sa ma ajute cu porumbei, cu asistenta, cu tot ce am nevoie.
Acum incerc si eu primele satisfactii si emotii de columbofil.
Am inceput constructia unei voliere si am in plan un adapost adecvat.
Promit ca va voi tine la curent prin intermediul acestui site!

Etichete: Inceputul meu